Credința în izolare. Interviu cadru medical: Adri
În izolare, #stamacasa. Poate simțiți că nu faceți nimic ca să ajutați cu lupta aceasta. Sau poate că sunteți în izolare la spital, stând departe de familiile voastre, punând osul la treabă în războiul acesta pentru alții. Dar, știți, că nu suntem izolați de credința noastră și de Dumnezeu, ci luptăm împreună.
“Filisteanul i-a mai zis lui David: – Vino la mine şi voi da trupul tău păsărilor văzduhului şi fiarelor câmpului. David i-a răspuns: – Tu vii la mine cu sabie, suliţă şi lance dar eu vin la tine în Numele Domnului Oştirilor, Dumnezeul oştirilor lui Israel, pe Care tu L-ai batjocorit. În ziua aceasta Domnul te va da în mâna mea, te voi lovi şi-ţi voi tăia capul. Astăzi voi da păsărilor văzduhului şi fiarelor pământului hoiturile oştirii filistenilor şi întreg pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toţi cei care sunt adunaţi aici vor şti că nu prin sabie şi prin suliţă dă Domnul izbăvire. Căci lupta este a Domnului, iar El vă va da în mâinile noastre.”
Într-o clipă, eram într-o luptă. Există un dușman ascuns, însă fără vocea și statura lui Goliat. Avem ca războinici o armată de doctori, asistente medicale, și personal medical. Mulți sunt fără arme (fără protecție), dar fiți curajoși, fiindcă mergeți cu Domnul la izbăvire cu un strigăt de luptă ca al lui David. Începem seria aceasta de credință în izolare direct cu cei de la război. Săptămâna aceasta avem două interviuri cu oameni din domeniul medical. Luna trecută am vorbit cu Adri. Ea este medic anestezist și de terapie intensivă la spitalul de copii, și este medic specialist de 2 ani și jumătate.
Descrie-ne puțin situația de acum din spitalul unde lucrezi.
Situația de acum este aceea de calm înaintea furtunii. Nu avem încă pacienți cu coronavirus, dar preluăm cazuri de copii cu boli infecțioase care, în mod normal, s-ar interna la Spitalul de Boli Infecțioase. Iar pe lângă aceste cazuri, ne pregătim pentru momentul când va trebui să preluăm și pacienți cu coronavirus.
Atmosfera e una de îngrijorare, fiindcă nu avem suficient echipament de protecție (măști, halate de protecție, ochelari de protecție etc.) iar conducerea spitalului nu mai găsește să comande pentru că stocurile sunt epuizate la nivel național. Până ieri, echipamentele pe care le aveam ne ajungeau o săptămâna pentru un pacient… dar, ieri, am primit o donație în valoare de 20.000 de euro de la o firmă datorită căreia acum avem echipament pentru o lună… asta este zbaterea zilnică. În plus, căutăm zi de zi articole științifice noi și încercăm să luăm legătura cu colegi din alte țări pentru a înțelege cum să tratăm cazurile de coronavirus, pentru că încă sunt multe necunoscute în tratament și evoluție.
“Ne pregătim să ne luptăm cu un monstru,
dar nu l-am văzut încă și pozele cu el sunt toate neclare.”
Povestește-ne puțin cum sunt interacțiunile cu oamenii în această perioadă? Ce impresie ți-au lăsat ele? Sunt oamenii supărați pe Dumnezeu? Îl ignoră? Sunt calmi? Panicați?
Oamenii cu care interacționez sunt mai speriați și mai precauți decât de obicei. Oricum, faptul ești internat cu copilul pe terapie intensivă sau că vii cu el pentru o intervenție chirurgicală este un stres mare pe care fiecare îl manifestă în felul său. Dar presiunea adăugată de coronavirus face ca oamenii sa fie mai panicați și speriați pentru copiii lor de riscul contractării acestuia din spital, pacienții fiind mai vulnerabili după o intervenție chirurgicală.
Sunt și restricții pentru vizite, iar oamenii devin nervoși și își cer drepturile. Puțini sunt cei care înțeleg că trebuie să colaboreze cu noi, nu să fie împotriva noastră, ca să se vindece copiii cât mai repede.
Oamenii Îl ignoră pe Dumnezeu până când le ajunge cuțitul la os și atunci încearcă să Îl înduplece sau să Îl manipuleze pentru a le fi lor bine. Puțini sunt cei (dar sunt) care cu adevărat se smeresc și înțeleg că suntem cu toții în Mâna Lui și că orice eforturi am face noi de tratament și îngrijire, dacă nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, sunt în zadar.
Dar cu colegii tăi? Ei cum văd situația aceasta? Ce simt? Cum Îl văd pe Dumnezeu în acest context?
Oamenii din colectivul de la lucru sunt cu siguranță și ei speriați, pentru că vedem în special în Italia, dar și în China cât de mulți oameni mor și ne dăm seama că sistemul sanitar de la noi este mult, mult mai slab. Unii dintre colegi sunt curajoși și parcă abia așteaptă să fie primii care să lucreze cu acești pacienți, deși își dau seama de pericolul pentru familiile lor… aceștia sunt cei care s-au vorbit și nu se vor duce acasă când va veni primul caz, ci vor sta unii la alții acasă și își vor trimite familiile departe, la bunici.
Alții sunt panicați și caută motive să se eschiveze. Deși au depus un jurământ față de pacient și își fac bine munca, cu dedicare, situația aceasta îi face să fie egoiști și să vrea să își salveze propria piele. Aceștia sunt cei care zilnic sunt agitați și care răspândesc zvonuri false.
În general, oamenii sunt mai aproape de Dumnezeu în această perioadă și încearcă să își explice de ce a permis să se întâmple așa ceva. Puțini sunt cei care au speranță, majoritatea sunt, să zic așa, supărați pe El și, mai mult, sunt convinși că Dumnezeu e supărat pe noi și ne pedepsește.
Cum vezi legătura dintre credința pe care o ai și munca pe care o faci?
Este esențială! Dacă nu m-aș duce la lucru zi de zi crezând cu tărie că Dumnezeu m-a pus acolo unde sunt și că El are un plan cu mine, aș fi copleșită de greutatea lucrului pe care îl am de făcut, și aș fi constant conștientă că sunt așa de multe lucruri pe care nu le știu încă, sau cu care nu am suficientă experiență. Așa, încredințată că El este în control, tot sunt conștientă de minusurile mele, dar mă rog zi de zi să lucreze El prin mine și astfel pot să văd biruințe acolo unde eu sunt mai slabă și realizări pe care nu credeam să le pot avea!
Care sunt tensiunile cu care te confrunți la locul de muncă, în acest context? Oboseală? Îndoială? Frică? Necredință? Tristețe?
La lucru am, așa, o teamă mai aparte în aceste zile legat de coronavirus. Mă întreb oare când vom avea primul pacient, oare ne vom da seama ce are la timp pentru a mă putea proteja pe mine însămi și pe ceilalți pacienți? Oare vom avea tot ce ne trebuie? Oare vom reuși să îl salvăm? Oboseala este acum mai mult psihică, în așteptarea aceasta tensionată, precum și dezamăgirea și frustrarea în direcția conducerii spitalului, pentru că se văd încă o dată lipsurile sistemului; ne trimit la război fără arme.
Necredință, în niciun caz. Mă țin mai tare de credință ca niciodată! Doar așa pot să merg înainte zi de zi!
Care sunt nevoile pentru care credincioșii se pot ruga? Și care ar fi câteva moduri în care ar putea ajuta practic?
Modurile de ajutor sunt în rugăciune: pentru oamenii din sistemul sanitar, să nu abandoneze lupta, să fie protejați de boală, ei și familiile lor, pentru a putea învinge neajunsurile din sistem și să vină totuși la lucru, pe frontul de război între viață și moarte unde miza este viața pacienților; să aibă energie și putere de munca; să Îl vadă pe Dumnezeu în mijlocul zbaterilor zilnice! Iar pentru cei care Îl cunosc pe Dumnezeu să fie o bună mărturie de credință și de dedicare în această situație!
În mod practic putem ajuta fiind disciplinați în comportamentul social și sprijinind sistemul prin a nu ne duce la spital dacă nu e nevoie, să nu supraaglomerăm urgențele, să donăm sânge dacă suntem sănătoși (este mare nevoie pentru că donatorii nu mai vin în această perioadă) și, dacă avem resurse, să donăm către fundațiile care ajută sistemul medical să funcționeze și care ne donează nouă apoi materialele necesare.
Ce sfaturi și încurajări ai pentru oamenii care își trăiesc credința în izolare în zilele acestea? Dar pentru ceilalți români și pentru colegii tăi din sistemul medical care se luptă cu această pandemie?
Trebuie să fim încurajați și să știm că Dumnezeu este în control, să fim convinși că nu este la întâmplare această perioadă, să o luăm ca și o perioadă de post și rugăciune - în special pentru că urmează Paștele - ca să Îl regăsim pe Dumnezeu în solitudine, să ne rugăm să ne vorbească; să ne folosim timpul liber cu înțelepciune; să construim obiceiuri bune și pentru după ce va trece coronavirusul! Poate că este o ocazie bună să ne evaluăm prioritățile!
Pe colegii mei îi îndemn să fie dedicați profesiei pe care am ales-o. Împreună, să fim dornici să luptăm cu boala aceasta, chiar dacă înseamnă să fim în prima linie, pentru că e un timp special pentru care Dumnezeu ne-a pregătit și El ne va da și biruința!
Photo by National Cancer Institute on Unsplash
Photo by Timothy Eberly on Unsplash