Ambivalența de luni
„Adesea când slujesc în biserică mă simt bine în pielea mea pentru că fac cu adevărat ceva important și simt că îmi consolidează identitatea. Pe de altă parte, când sunt la muncă, uneori mă simt „murdar” și parcă aș avea ceva de recuperat în relația cu Dumnezeu. Cum aș putea gestiona această tensiune?”
Într-o măsură mai mare sau mai mică ajungem să experimentăm această senzație. Putem trăi un sentiment profund de nepotrivire, inadecvare sau să percepem că trăim cu frâna de mână trasă ca și cum ne pierdem vremea cu lucruri nesemnificative la modul real, fiind la serviciu. Dar la fel de valabil poate fi și reversul:
„Slujirea în biserică înseamnă risipă de resurse, plus că vine la pachet cu multe frustrări și dezamăgiri, iar cei mai mulți nu văd și nu apreciază efortul. Noi ar trebui să ne concentrăm pe cei „din afară” iar locul de muncă poate fi un pretext bun pentru a ajunge în contact cu ei.”
Cu alte cuvinte, slujirea din biserică este punctul dureros iar escapismul în acest caz este în cariera profesională pe care o îmbrăcăm frumos într-o haină evanghelistică pentru a ne-o putea accepta și valida.
În mod uzual, prin muncă înțelegem ceea ce facem fiecare dintre noi de dimineața până seara, sau noaptea pentru unii, sau în ture, sau când suntem de gardă etc și prin care reușim să ne câștigăm traiul. Prin slujire se înțelege adesea activitatea spirituală a cuiva din cadrul bisericii, de regulă a celor recunoscuți, împuterniciți, aleși sau ordinați de biserică. Putem spune că cineva care slujește și muncește? Răspunsul general este „cred că da”. Putem spune că cineva care muncește și slujește? Răspunsul general este „cred că nu”.
Dacă aș rezuma succint problema bivalenței zilei de luni, ar fi în acești termeni: faptul că diferitele expresii ale credinței sunt acceptate doar în biserici sau în spații sacre dedicate și că fiecare tindem să avem un timp și un spațiu al nostru separat în care ne închinăm lui Dumnezeu și un alt spațiu în care celelalte activități, inclusiv munca, se desfășoară. Tensiunea sacru vs. profan este de fapt tensiunea care stă în spatele decuplării celor două spații: cel pios, liturgic, sacru (privat în cămăruță sau public în biserică) de cel ludic, monden, profan.
Posibil ca unele cauze (afirm încă de aici că sunt și alte cauze mai adânci și puternice) la aceste simptome să fie felul în care ne înțelegem vocația, chemarea și perspectiva asupra Împărăției lui Dumnezeu. Să le luăm pe rând.
Pentru români, vocația e orice altceva dar nu ceea ce fac în prezent. Ar putea fi răspunsul la întrebări precum: „dacă nu ai face ceea ce faci acum, ce ai lucra?” sau „dacă banii nu ar fi o problemă, ce meserie ai alege să profesezi?”. Aparent, există acea traiectorie vocațională ideală care e doar la un job distanță, doar în domeniul înfrățit cu cel curent sau doar în ceva cu totul rupt de realitatea curentă sau de capacitățile și înzestrările personale dobândite până în prezent.
Chemarea este văzută de regulă ca o experiență specială în urma căreia o persoană își alege direcția vocațională. Unii spun că există acest concept în creștinism, alții spun că este creat artificial. Unii spun că trebuie să existe atunci când e vorba de slujirea ca persoană consacrată și ordinată în biserică dar nu trebuie să existe pentru vocațiile seculare. Și alții au multe alte păreri între acestea. Chemarea este caracterizată adesea ca fiind statică, îngustă sau definitivă: IT-ist te-ai făcut IT-ist mori, sau odată ordinat, ordinat pentru totdeauna etc.
Unii consideră Împărăția lui Dumnezeu ca fiind exclusiv o realitate spirituală. Mai mult, suprapun granița Împărăției lui Dumnezeu peste granița confesională. Alții consideră că o împărăție este condusă cu putere iar factorul politic nu poate sta deoparte. Consideră deci că în Împărăția lui Dumnezeu rolul major îl poate avea agenda politică și mai degrabă asociază sau confundă prezența Împărăției într-un anumit loc din lume cu coloratura mandatului politic.
În loc de soluții, aș propune să regândim felurile în care vocația, chemarea și Împărăția lui Dumnezeu sunt înțelese:
Cum ar fi să consider că experiența muncii de acum e importantă și necesară în economia devenirii mele ca persoană? Ce ar fi să consider că vocația mea este chiar domeniul în care activez acum, chiar dacă nu este neapărat locul de muncă actual sau în ciuda căutărilor continue? Spre exemplu, adesea ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea prin Duhul Sfânt statornicie sau răbdare în viața de credință dar nu luăm în calcul că acestea pot fi exersate, imitate și în final împroprietărite de persoana dinăuntru chiar prin acele situații repetitive, obositoare și de rutină din cadrul muncii noastre actuale de care vrem să scăpăm.
Deși e important ce fac, e posibil să fie mai important ce fel de persoană devin în timp ce fac ceea ce fac? Cum ar fi să vedem căutarea chemării ca fiind un exercițiu activ, constant, cuprinzător și progresiv? Ca și creștin poți fi într-un loc de muncă greu și complicat, dar să fii la locul potrivit. La fel, poți să fii într-un loc foarte împlinitor, dar să alegi să riști, să schimbi și să faci ceva ce ți-e peste mană. În ambele situații poți fi conștient și sigur că mai mult decât descoperirea chemării și a punctului optim vocațional, Dumnezeu lucrează ceva în tine, acum, în prezent.
Paul Fiddes sugerează că Împărăția lui Dumnezeu poate fi înțeleasă atât ca o domnie (activitatea sau acțiunea lui Dumnezeu în lume) cât și ca un spațiu . Aș zice eu că este o domnie caracterizată printre altele de gradul (măsura, puterea, anvergura, plinătatea) cu care Dumnezeu își exercită voia restaurând Creația întreagă. Dimensiunea domniei lui Cristos, spune Paul Fiddes, include nu doar Biserica ci și lumea seculară. De la diverși misionari, nu de puține ori, auzim că ajung într-un fel să recunoască sau să vadă „munca” pe care Dumnezeu deja a început-o în diverși oameni sau în diverse contexte seculare, în mod neașteptat și surprinzător: de multe ori chiar fără ca aceste persoane să fie conștiente de ce adevărul pe care îl spun. Împărăția lui Dumnezeu există, se manifestă și creează un spațiu și dincolo de Biserică pentru că misiunea lui Dumnezeu și domnia Lui sunt mai largi decât Biserica. Dumnezeu are o misiune mai mult decât Biserica are o misiune. În consecință, Biserica este invitată să participe la munca lui Dumnezeu în lume cu smerenia că nu este singurul „jucător” sau singurul agent pe care Dumnezeu îl folosește pentru îndeplinirea scopurilor Sale.
Însă nu doar perspectivele despre chemare, vocație și Împărăție admit reformulări. Dacă ar fi să ne întoarcem la dilemele anonime (poate artificiale, sau din contră, cât se poate de reale și prezente), atât slujirea cât și munca își pot extinde domeniul de înțeles.
Am putea extinde concepția uzuală asupra muncii și înspre ceea ce facem acasă de multe ori: pregătim mâncarea, facem curățenie, adesea timpul solicitant cu copiii, mamele care stau în „concediul” maternal etc. Munca neplătită sau voluntariatul în diverse ONG-uri în final este tot o muncă pe care o realizăm și la care unii subscriem. Cum ar fi să privim munca noastră ca fiind întreaga activitate (sau orice activitate) desfășurată în afara odihnei?
În privința slujirii, putem extinde definiția învățând de la evrei, pentru care avodah înseamnă atât închinare cât și muncă după cum vedem în Exod 34:21: “Șase zile să lucrezi (avodah)” - cu sensul de efort uman sau job-ul pentru noi astăzi, și Iosua 24:15: “Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji (avodah) Domnului.” - cu sensul închinării și slujirii Domnului.
Acceptând nuanțele propuse, am putea spune că munca include slujirea spirituală și că slujirea din biserica este un anume tip de muncă. În același timp, putem înțelege că spiritualitatea noastră se răsfrânge asupra a tot ceea ce facem, indiferent de tipul muncii. Putem admite că suntem ființe spirituale în mod continuu și că ne manifestăm întocmai indiferent de context. Cum ar fi, ca pentru o vreme, să facem acest exercițiu de a folosi munca și slujirea ca termeni interschimbabili sau realități neseparate atunci când suntem în compania colegilor de muncă sau a fraților și surorilor din biserică, a șefului sau clienților, a celor marginalizați, a vecinilor, a pastorului? A aproapelui.
- Cristian Mureșan
Un articol preluat și adaptat și de către Convergențe
https://convergente.ro/ambivalenta-de-luni/
1. Paul Fiddes, Creștinismul și secularizarea, https://youtu.be/ag-beBRLtmg?si=nRbGXCAgFOQYO0Hu
2. Austin Burkhart, ‘Avodah’: What It Means to Live a Seamless Life of Work, Worship, and Service, https://tifwe.org/avodah-a-life-of-work-worship-and-service
Photo by Cordell Kingsley on Unsplash
Photo by Shashank Verma on Unsplash
Photo by Petr Sevcovic on Unsplash
Photo by Brian Wangenheim on Unsplash