Mandatul cultural
Ne-a creat Dumnezeu cu adevărat pentru a interacționa cu cultura? Ce înseamnă asta defapt? Este „cultura” limitată la ceea ce unii numesc „cultură înaltă”, sau are un sens mai larg?
În Geneza 1 găsim „mandatul cultural” - un concept teologic care ne oferă un cadru pentru a înțelege care este rolul nostru: creatori și modelatori ai culturii.
Geneza 1:26-28
Atunci Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. Ei să domnească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste orice animal care se târăște pe pământ“.
Astfel, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat.
Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: „Fiți roditori și înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l. Domniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice vietate care se târăște pe pământ“.
Din momentul în care Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, El i-a și împuternicit pe oameni să creeze, să stăpânească și să lucreze pământul, să transforme haosul în ordine. Ce înseamnă asta? Pe scurt, Dumnezeu și-a chemat creația să fie împreună lucrători cu El. În esență, este o chemare de a administra bine ceea ce ți-a fost încredințat în viața de zi cu zi. Pentru și mai multă claritate vom explora și câteva exemple în continuare.
Andy Crouch vorbește despre legătura dintre crearea culturii și găsirea sensului în lume:
„Dăm sens lumii prin faptul că facem ceva cu lumea. Căutarea umană a sensului se desfășoară prin creația umană: activitățile de pictură cu degetele, de amestecare a omletei, de fabricare a scaunelor, de alunecare prin zăpadă – toate acestea fac parte din cultură. Sensul și creația merg împreună – cultura, ai putea spune, este activitatea de a da sens.”
(Crouch, Andy. Culture Making: Recovering Our Creative Calling, p. 24)
A face și a găsi sens în ceea ce creăm este parte integrantă a identității noastre. Această creație sau muncă nu este în mod inerent rea, ci a fost dintotdeauna parte din marele plan al lui Dumnezeu. Iar asta nu se rezumă doar la a avea copii. Cum ar putea arăta această „creare și administrare bună” aici și acum, în România zilelor noastre?
Poate arăta ca un antreprenor care își conduce afacerea pentru a face ordine din haos, pentru a onora demnitatea angajaților săi și a orașului în care trăiește. Dar poate arăta și ca un părinte care își investește inima în creșterea copiilor săi, un gunoier care își face meseria cât mai bine pentru sănătatea orașului, sau un agent imobiliar care își dorește să găsească și să ofere spații sigure și curate pentru clienții săi, astfel încât aceștia să se simtă acasă și în siguranță în orașul lor din primul moment. Toate acestea contribuie la binele comun. Toate acestea sunt exemple despre ce înseamnă să fim administratori buni și cum îi ajutăm pe alții să experimenteze bunătatea și să prospere ca oameni.
Ca să trăim acest mandatul cultural primit de la Dumnezeu în viețile noastre, trebuie să identificăm locurile în care Dumnezeu ne-a dat influență și să ne implicăm în acele locuri. Acest lucru începe cu tine, familia ta, locul tău de muncă, biroul tău, biserica ta. Bineînțeles, sfera ta de influență poate crește. Dar acestea sunt punctele naturale de pornire.
A avea stăpânire și a supune pământul nu este o chemare la o cruciadă, ci o chemare la cultivare și îngrijire, responsabilitate și protecție.
Prea des în ultimele decade în România, modelul după care au funcționat românii (și este o tendință globală) a fost acela de a face bani cu orice preț. A face bani, în sine, nu este ceva rău. Dar când scopul ultim e doar profitul, ne ratăm menirea. Deoarece, a avea stăpânire nu înseamnă a avea cei mai mulți bani, ci a fi responsabil pentru ceea ce Domnul ți-a încredințat. Înseamnă să pui oamenii mai presus de profit, calitatea vieții mai presus de rezultate imediate.
Dacă vreți, putem numi această abordare esența riscului Evangheliei: luarea deciziilor bazate pe valorile Evangheliei, nu pe valorile pe care cultură din jurul nostru insistă să le adoptăm. Dumnezeu își încredințează creația în mâinile noastre, pentru ca noi să avem grijă de ea, să o cultivăm, să o creștem pentru binele tuturor, nu pentru interes personal.
La „Credința la muncă” repetăm adesea că Dumnezeu este preocupat de muncă, de munca fiecăruia. O facem pentru că e un adevăr puternic și necesar. Kaemingk și Wilson, în cartea lor Work and Worship, dezvoltă această idee spunând:
„Dumnezeu nu privește de sus la administratorii săi regali ca să se asigure că sunt în supunere față de mandatul lor cultural. Dumnezeu plutește deasupra preoților Lui mirosind cu nările Lui aroma plăcută a muncii lor plină de închinare (conform Lev. 2:9; 3:5,16). Dumnezeu nu doar dă de lucru oamenilor; Dumnezeu se bucură de munca oamenilor. Dumnezeu o acceptă cu bucurie nu ca un act simplu de ascultare, ci ca închinare.”
(Kaemingk, Matthew; Wilson, Cory B. Work and Worship: Reconnecting Our Labor and Liturgy, p. 54)
-Jeff Cardell
Photo by Johanna Buguet on Unsplash
Photo by lucas Favre on Unsplash